ANIMAŢIE

PILDE

UNDE ESTE RAIIUL??
Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. 

Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. 
Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.

“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. 

Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.

Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. 

“Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”

Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..
“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
“Cum merge, cum îţi e?”
“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.
“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.

“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

 Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”
Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de
fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.

“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. 

Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu
mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel
Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. 

Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
îndrăzni..

“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.

“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.

“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.

“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau aceştia.
“Cum arată?”

“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
__________________________________________________
Primește-ne și pe noi Doamne la Sfântă Masa Ta, cu toate că păcatele noastre sunt mai multe decât firimiturile!


Cuvânt din Limonar, despre bătrânul tăietor de lemne. 


     A fost oarecând, în părțile Ciprului, secetă multă vreme si episcopul Țării se ruga mult lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să le dea lor Domnul mila Sa de sus, ca să se pogoare ploaie pe pământ.      Si s-a făcut glas din cer, zicându-i lui: „Să mergi, după Utrenie, la cutare poartă a cetății si pe care vei vedea intrând mai întâi, aceluia să-i spui ca să se roage si va veni vouă ploaie.” 
    Deci, a făcut asa episcopul, a iesit cu clerul său si a sezut la poarta cetății si, iată, intra un bătrân, ducând o sarcină de lemne de vândut. Si sculându-se, episcopul l-a oprit pe el.
    Si îndată a lepădat bătrânul sarcina de lemne din spate si s-a închinat episcopului, zicând: „Iartă-mă, stăpâne”; si cerea blagoslovenie de la episcop.
    Apoi si episcopul, asemenea, s-a închinat lui zicând: „Ava, pentru Domnul, roagăte ca să ne trimită Domnul mila Sa si să fie acum pe pământ ploaie”. 
   Iar bătrânul pe sine se numea a fi netrebnic si păcătos. Si dacă l-a silit pe el episcopul ca să se roage, bătrânul, plecându-si genunchii, s-a rugat si s-a pogorât îndată ploaie.
    Încă, iarăsi, episcopul a rugat pe bătrân, zicând: „Ai dragoste, pentru noi, părinte, si ne spune viața ta, pentru folosul nostru, ca si noi să-ți urmăm”.
    Si a zis bătrânul: „Iartă-mă, stăpâne, că eu sunt păcătos si în desarte zile m-am născut si nimic nu am de folos cu care sufletul meu să se mângâie. Ci, iată, precum mă vezi pe mine, ies din cetate si-mi adun o sarcină de lemne si, vânzând-o, îmi cumpăr pâinea pe care o mănânc si cu aceasta îmi dobândesc mie hrana cea de peste zi. Iar alta n-am nimic si dorm la biserică si iarăsi iesind, acelasi lucru îl fac. Iar, de va fi frig sau ninsoare, o zi sau două, petrec flămând si laud pe Dumnezeu, până ce iarăsi se face senin si pot iesi să tai lemne”. 
     Si asa, nu puțin folos a primit episcopul împreună cu clerul său.
Si toți au proslăvit pe Dumnezeu de osteneala bătrânului si i-au zis lui: „Cu adevărat, tu ai plinit Scriptura care zice: Nemernic sunt pe pământ”.
      Deci, l-a luat pe el episcopul si l-a hrănit, dându-i lui odihnă, până ce s-a mutat către Domnul. 
Dumnezeului nostru slavă!


Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur,
cum se cade a asculta la citirea sfintelor cărți, 
cu ce nevoință a citi si a lua aminte.
 Zis-a fericitul Ioan Gură de Aur: „Când vei sedea tu la citirea dumnezeiestilor cuvinte, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ți deschidă ochii inimii. 
Ca nu numai să citesti cele scrise, ci ca să le si faci, ca nu spre păcat să citesti cuvintele si viețile sfinților. 
Si iarăsi, când vei citi cu multă sârguință, să citesti cuvintele, cu dinadinsul si cu toată inima si să nu te grăbesti numai a întoarce filele. 
De-ți este ție de trebuință, nu te lenevi, ci si de două ori si de trei ori să citesti cuvintele si chiar de mai multe ori, ca să înțelegi puterea lor. 
Iar când vei voi să citesti sau să asculți pe altul ce citeste, apoi să te rogi lui Dumnezeu, asa zicând: Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău si să-l înțeleg pe el si să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. 
Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate si cele ascunse ale înțelepciunii Tale. 
Spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu; ca să-mi luminezi mintea si gândul, cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le si fac. 
Ca nu spre păcat să citesc viețile si cuvintele sfinților, ci spre înnoire si spre luminare, spre sfințire, spre mântuirea sufletului si spre mostenirea vieții vesnice.
Că Tu esti luminarea celor ce zac întru întuneric si de la Tine este toată darea cea bună si tot darul cel desăvârsit”.


Când Dumnezeu Vrea
Era odată o femeie săracă, care pentru orice bine i se întâmpla, rostea mereu: „Slavă lui Dumnezeu!”.
Lângă ea trăia un bogat care, de fiecare dată când trecea prin fața casei ei și o auzea spunând: „Slavă lui Dumnezeu”, „Mulțumesc, Doamne!”, se enerva.
A răbdat până într-o zi când i-a spus servitorului său:
- Mergi în piață și cumpără două cărucioare de alimente și du-le acestei femei. Iar dacă te va întreba cine le trimite, să-i spui că diavolul.
Așadar, a doua zi servitorul sună la ușa femeii. Când deschide, vede două cărucioare cu alimente și pe servitor în spatele lor.
- Slavă lui Dumnezeu! Îți mulțumesc, Doamne!, a spus femeia strălucind de bucurie.
- Nu vreți să aflați cine v-a trimis cărucioarele, cu alimente?, a întrebat cu nerăbdare servitorul.
- Nu, fiule, nu are importanță. 
Când Dumnezeu Vrea, și diavolul Îi slujește, a spus femeia bucuroasă și a intrat cu cărucioarele pline de alimente înăuntru.
                        

IMPRIMANTA