ANIMAŢIE

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Omul este om prin puterea dragostei sale

"Omul este om prin puterea dragostei sale."
Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea... Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.
Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. 

Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea...

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!''

(Întâi dragostea- fragment din cartea ''Îndemn la simplitate'' de Ernest Bernea)

marți, 17 octombrie 2017


TU eşti...

❤ Doamne Iisuse Hristoase ,
❤  TU eşti Iubire: nu mă respinge din cauza păcatelor mele.
❤ TU eşti  Putere: întăreşte-mă să nu cad în răutate.
❤ TU eşti Pace: îmblânzeşte sufletul meu cel tulburat.
❤ TU eşti Milă: nu înceta să mă ierţi.

Amin.

joi, 5 octombrie 2017

TĂCEREA...

*Astăzi, în epoca sunetului, a zgomotului de orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. Puțini sunt cei care mai au curaj să o asculte, să-i „vorbească“. Tinerii merg pe stradă și în mijloacele de transport public cu căștile la urechi ascultând mereu muzică. Oamenii în casă își fac treburile ori discută problemele cotidiene pe fundalul televizorului, mereu în polemici, mereu obosiți, mereu agitați. Nimeni nu mai are curaj să asculte tăcerea, conștiința, gândurile... Răgușită sau nu, tare sau în surdină, odihnitoare sau agitată, mintea nu vrea să audă tăcerea. O fi prea apăsătoare sau trezește emoții ce le dorim îngropate ?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii.

*E dificil să asculți tăcerea când toți doresc sunetul, e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptățile unora, e anevoios să taci astăzi... Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult. E un dar care a fost din toate timpurile prețuit. Pentru mulți și tăcerea e un răspuns. Socotită de unii o calitate a oamenilor înțelepți, de alții o dovadă de lașitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă, o haină albă atât a diplomației cât și a inimii pașnice.

*Omul care știe să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condițiile în care de cele mai multe ori cuvintele noastre se întorc deformate, ciuntite și pătate. Teama de oameni cu influențe ne fac să tăcem când poate ar trebui să vorbim, să răbdăm, să așteptăm Cuvântul. Mulți oameni au fost etichetați într-un fel sau altul pentru că n-au știut să-și înfrâneze un gând, un dor, o observație, poate bună și pertinentă, dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească și a stricat comuniuni... Și astfel, ajungi uneori astăzi să vorbești „tăcând“. A ști să taci, semnifică a fi smerit, dar poate fi și o dovadă de lașitate sau de corupere, după zicala românească: „o mână o spală pe alta și amândouă spală fața“. Sunt și cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinți, de foc nu au știut să tacă, nu au vrut, nu au putut.

*Unii tac din sfială, alții din lene sau pentru a nu se stresa, unii că n-au ce spune, alții din teama de polemică, puțini poate din gânduri sacerdotale, practicând o preoție a tăcerii. Însă a ști să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, că nu ai curaj de a vorbi, că ești încrezut, ori alte motive mici. A ști să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ți vin pe limbă, a avea răbdare cu cugetările tale, a mai reflecta asupra răspunsurilor, a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment, a mai sta de vorbă cu tine însuți. Cel care nu va ști să tacă, nu va ști nici să vorbească. Înainte de cuvinte este bine ca gândul nostru să trimită un gând curat, o binecuvântare interlocutorului, pentru a fi un „teren“ roditor.

*Cred că și duhovnicii în scaunul de spovedanie recomandă tăcerea în unele cazuri. Mai ales în viața de familie, când din diferite pricini, soțul sau soția, se cuvine „să mai țină, din când în când, apă în gură“, pentru a nu mai cicăli sau rosti, la supărare, vorbe grele, care dau naștere la uragane și furtuni de reproșuri. E bună tăcerea ! Ea te păzește poate de o palmă, de o dojană, ori de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie, iremediabil.

*Există tăceri și tăceri. Toate sunt interpretate, la fel ca și cuvântul. Așa e omul, mereu află sensuri noi la tot ce intră în contact cu el. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Nu e doar pauză între cuvinte, tăcerea mai înseamnă și să știi să asculți. Căci „vreme este să taci și vreme să grăiești“ (Ecclesiastul 3, 7). Tăcerea pigmentează momente, emoții, zâmbete. A ști să admiri frumosul, înseamnă să taci și să contempli, plasticitatea cuvintelor fiind dificil de fixat în acele clipe înalte.

*Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune că „am văzut pe mulți oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor, însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii“. „Să nu credeți că evlavia constă în aceea că vorbești mult de Dumnezeu. Nu. Ci mai mult în păzirea tăcerii. Fiți încredințați că totdeauna este un lucru mai puțin primejdios să asculți decât să vorbești“, învață Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar părinții din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună, duhovnicească este de argint, însă tăcerea este de aur.

*Tăcerea este o prietenă fidelă care ne învață să coborâm în sine pentru a tăcea în tăcere și a ne bucura de ea. E melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur, îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească... Hmm, și ce minunată e tăcerea de după tăcere !...

Iubire


marți, 5 septembrie 2017

Amintirile sunt popasuri binecuvântate ...

Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie.
Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor.
Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu.
Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții.
Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea.
Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi.
Pace întru netrecătoare pomenire.
Îţi ascunzi sufletul printre flori.
Nu te mai căuta departe. Ești foarte aproape.
Îndemn la simplitate.
Unele lucruri nu se explică.
Tăcere...
Cerul nu minte.
Bucurie sfântă în lumina din inimi!
Ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 28 iunie 2017

Îngerul meu se numeşte Iubire!

   Îngerul meu se numeşte Iubire!
 Şiu că nu există tristeţe pe pământul inimii noastre pe care Dumnezeu să nu o poată vindeca .   Ieromonahul Hrisostom Filipescu







joi, 8 iunie 2017

Bunătate, Bucurie, Mulțumire și Lumină!

Am să culeg câte o floare pentru fiecare prieten prezent în sufletul meu, ..da..o floare și pentru tine!
În fiecare floare culeasă voi pune câte un strop de Bunătate, Bucurie și Mulțumire, apoi mă voi ruga ca Dumnezeu să aducă Lumina în sufletul tău.
Să ai o zi minunată !



vineri, 3 martie 2017

Din învățăturile Sfântului Maxim Mărturisitorul despre IUBIRE

Din învățăturile Sfântului Maxim Mărturisitorul despre IUBIRE: 
1. Iubirea este dispoziția bună a sufletului, care-l face pe om să nu prefere nimic altceva mai mult, decât să-L cunoască pe Dumnezeu. 
Dar este cu neputință să dobândească cu statornicie înlăuntrul lui această iubire cel care s-a lipit cu patimă de ceva dintre cele pământești.

Dspre Destin și Soartă.

miercuri, 18 ianuarie 2017

RUGĂCIUNE,

DOAMNE PREA DULCE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU , ASCULTĂ-MI PUȚINA RUGĂCIUNE, PE CARE ȚI-O ADUC ÎN ACEST CEAS ,AI MILĂ ȘI ÎNDURARE DE TOȚI CEI CARE MAU RUGAT SĂ MA ROG PENTRU EI, REVARSĂ BINECUVÂNTAREA TA PESTE TOȚI , VINDECĂ BOALA, ÎNCETEAZĂ TOATĂ BĂTAIA, TOATĂ SUFERINȚA ȘI ÎNTRISTAREA DIN INIMILE ȘI SUFLETELE CELOR APĂSAȚI, DEZLEAGĂ TOATĂ LEGĂTURA ȘI ALUNGĂ BÂNTUIALA VRĂJMAȘULUI, ÎNTOARCE-I PE TOȚI LA CREDINȚĂ, LA DRAGOSTE ȘI LA FAPTE BUNE.
NU LĂSA STĂPÂNE FĂPTURA TA, ÎNDURĂ-TE ȘI TE MILOSTIVEȘTE. 
AMIN !




duminică, 8 ianuarie 2017

Taina cea din veac

„Taina cea din veac se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu al omului se face, ea, luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-a de demult Adam şi poftind să fie Dumnezeu, nu a fost; iar Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu”.
„Acatistul Buneivestiri”, pag. 10-11

joi, 5 ianuarie 2017

Botezul Domnului – Boboteaza. Talcuirea Sf. Ioan Maximovici a marii sarbatori ortodoxe

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
Sarbatorind Botezul Domnului, ne aducem aminte si ca Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, si ca Iisus S-a aratat oamenilor ca Hristos. Unde S-a aratat Hristos? Unde Si-a inceput lucrarea? S-a dus, oare, intr-un mare oras si S-a aratat acolo in slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe inalt, ca o multime numeroasa de oameni adunata in jur sa-L priveasca de jos, ca pe o ciudatenie? Nu! Hristos S-a dus in pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovaduia pocainta si ii chema pe pacatosi ca, in semn de pocainta, sa se boteze in Iordan. Si iata, tot ca un pacatos vine si Hristos si cere sa fie botezat. El, Care nu are pacat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie sa ma botezi pe mine.” „Lasa asta acum – ii raspunde Iisus – caci asa ni se cuvine sa implinim toata dreptatea.”
Adam a pacatuit prin mandrie, a vrut sa se inalte, sa fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit sa plineasca dreptatea lui Dumnezeu, sa indrepte prin smerenie pacatul mandriei lui Adam. Adam a voit sa se inalte in fata lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereste in fata omului. Hristos S-a coborat in apa si a primit botezul de la robul Sau. Tremurand, Ioan a pus mana pe Stapanul si Dumnezeul sau si Hristos Si-a plecat smerit capul in fata lui. Aceasta smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfacut atunci cerurile si s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatal: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca sa implineasca voirea Mea, este Fiul Meu cel adevarat, care Se micsoreaza ca pe om sa-l inalte”. Iar Duhul Sfant S-a pogorat din cer peste Iisus, intarind cuvintele Tatalui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul si a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeiesti.
Dar de ce a facut asta tocmai pe apa, iar nu in vreun alt loc? Sa ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Cand Dumnezeu a facut cerul si pamantul, „pamantul era nevazut si gol si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despartit pamantul de apa, dar astfel incat apa sa ramana totusi peste tot caci este trebuincioasa oricarei fapturi. Nici omul nu poate trai fara apa si nici un fel de vietuitoare. Apa se gaseste in aer (ca umezeala); sa luam o mana de tarana de oriunde – si acolo e apa; se afla apa si in piatra, chiar daca noua ni se pare ca nu este; ea se afla si in piatra si cand Dumnezeu vrea, poate sa o scoata din ea, cum a facut in vremea lui Moise. „Al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea. Acesta pe mari l-a intemeiat pe el si pe rauri l-a asezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile si pamantul erau in vechime din apa si din apa s-au inchegat, prin cuvantul lui Dumnezeu – scrie Sfantul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopita de apa si a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Cand omul a pacatuit, el a adus mania lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci si asupra intregii fapturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus imparat al naturii. Iar cand imparatul s-a facut dusman al celuilalt imparat, atunci si intreaga lui imparatie a devenit o imparatie potrivnica. Pedeapsa a fost data nu numai omului, ci si intregii fapturi. „Stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum” (Romani 8, 22). Dar, faptura a fost supusa desertaciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului elibereaza si faptura din robia stricaciunii (Romani 8, 21). Aceasta natura stricacioasa va fi nimicita si va fi preschimbata in cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinta aceasta preschimbare, pentru a pregati natura pentru starea nestricacioasa care va veni dupa Ziua cea infricosatoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundandu-Se in Iordan, Hristos a sfintit nu numai apele Iordanului, ci si intreaga fire, asa cum glasuieste Biserica in cantarile ei: „Hristos S-a aratat la Iordan, ca apele sa le sfinteasca” (tropar din ajunul sarbatorii), „Astazi firea apelor se sfinteste” (tropar cantat in timpul mersului la Iordan). Si, avand in vedere ca apa se gaseste peste tot, sfintind apele Hristos a pregatit natura ca si ea sa se bucure de urmarile jertfei pe care El a venit sa ne-o aduca. Dar nu este numai atat. El a dat apelor puterea sa spele pacatele omenesti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocainta. Botezul crestin este noua nastere, iertarea tuturor pacatelor. Prin apa a pedepsit Dumnezeu pacatele lumii dintai si a pierdut-o prin apa, la potop. Tot prin apa ii mantuieste acum Dumnezeu pe oameni, in taina botezului.
Astfel, Hristos a sfaramat in apele Iordanului capul balaurului – asa cum se canta in cantarile bisericesti – care i-a inselat pe Adam si pe Eva, prin smerenia Sa si le-a descoperit oamenilor ca Dumnezeu este Treime; a sfintit apele, iar impreuna cu apele a pregatit si intreaga faptura sa primeasca cuvantul iertarii si pentru nestricaciune. Si atunci, biruindu-l inca o data pe diavol in pustie, Hristos a mers sa pregateasca oamenii pentru imparatia viitoare si Si-a inceput propovaduirea cu cuvintele: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris in alta Evanghelie: „S-a implinit vremea si s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Pana acum, Ioan Botezatorul propovaduia pocainta, pregatind calea Domnului. Acum insusi Domnul le striga oamenilor: „Pocaiti-va!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor traitori in vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile si din toate veacurile. Am auzit si noi aceste cuvinte in Evanghelie. Cat timp inca nu au incetat cantarile sarbatoresti ale Bobotezei, ele ne amintesc ca vremea pocaintei se apropie.
Sa luam aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de inger, ci ale Domnului insusi. Sa ne pocaim si sa ne straduim in Postul care se apropie sa ne biruim patimile si sa primim iertarea pacatelor, pentru ca in veacul ce va sa vina sa intram in imparatia cea nestricacioasa, pe care Domnul ne-a pregatit-o. Amin.
Bitolia (Serbia), 1928
„S-a deschis cerul, si S-a coborat Duhul Sfant… in chip trupesc, ca un porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care statea in Iordan. Si glasul lui Dumnezeu-Tatal s-a auzit din cer: „Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22; Mc. l, 11; Matei 3, 17). Deschis este si astazi cerul, si din nou Duhul Sfant Se pogoara deasupra apelor si Dumnezeu il marturiseste pe Fiul Sau.

O, de s-ar deschide si ochii nostri sufletesti! O, de-ar putea urechile noastre sa auda glasuirile ceresti!
 Am vedea ca cerurile sunt deschise deasupra noastra. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stand printre noi si pe Duhul Sfant plutind deasupra noastra si am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mantuitorului lumii. Am simti cum Duhul Sfant Se coboara deasupra apelor, cum le reda bunatatea pe care au avut-o la facerea lumii si le daruieste puteri tamaduitoare, cu care sa renasca natura cazuta. Noi insine ne-am acoperi de lumina, gurile noastre s-ar umple de duh si L-ar canta cu bucurie pe Cel ce ne-a intarit pe noi pe piatra credinteiDar numai cei curati cu inima vad cele dumnezeiesti. Cei intunecati de pacat vazand nu vad si auzind nu aud. 
Oamenii au vazut cerul in timpul Botezului Domnului, dar numai Ioan Botezatorul a vazut ca cerul era deschis. Multi L-au vazut pe Domnul Iisus Hristos cand a venit la Iordan, dar Ioan a fost singurul care a simtit ca El era Fiul lui Dumnezeu intrupat, iar ceilalti il vedeau ca pe un om obisnuit, un dulgher si un fiu de dulgher. Se poate ca nu doar Ioan sa-L fi vazut pe Duhul Sfant pogorat deasupra Lui in chip de porumbel, dar numai el a priceput ca Acela este Duhul Sfant, in timp ce ceilalti l-au luat drept un simplu porumbel in zbor. Poate ca multi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatal, dar numai Ioan a deslusit pe deplin marturia lui Dumnezeu despre Fiul Sau, in timp ce celorlalti li s-a parut ca aud un tunet deasupra apelor, la fel ca si mai tarziu, cand oamenii au luat drept tunet raspunsul din cer al lui Dumnezeu-Tatal la rugaciunea Fiului Sau (In. 12, 28-29). La fel si astazi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem ca cerul este deschis, inspiram aerul, dar nu simtim Duhul Sfant pogorat asupra noastra si a apelor, auzim cuvintele cantarilor bisericesti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiasca.
Dar cu adevarat Se afla intre noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Cu adevarat cerurile sunt acum deschise si Ziditorul lor il marturiseste acum pe Cuvantul Cel impreuna-vesnic cu El, si acum Se va pogori Duhul Sfant peste ape si le va sfinti. Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sanatate sufleteasca si trupeasca, izvor de sfintire, a noastra, a caselor noastre si a intregii naturi si se va pastra nestricata vreme de multi ani, facandu-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteste ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorat pe pamant ca sa ne renasca spre nestricaciune si sa ne aduca in Biserica cereasca. Sa ne deschidem inimile prin credinta si, deschizandu-ne gurile spre slavoslovire, sa strigam din adancul inimii: „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns pentru a lauda minunile Tale!”.

IMPRIMANTA